the sad man behind grey eyes

Indiferenta ma impinge ca nici macar sa nu vad persoana aparuta doar pentru cateva secunde - sau de ce nu, chiar ore - in campul meu vizual. Ca apoi, nici macar sa nu-mi dau seama cum situatia se schimba, cum nu mai vreau sa-mi amintesc ca pot respira si fara el, ca m-am descurcat chiar bine, am crescut si m-am dezvoltat doua decenii fara el. Nici nu pot spune ce a declansat "totul"; poate ca a fost o privire, poate chiar un cuvant, un zambet sau o mana-doar perceperea lui la nivel senzorial strict tactil. E greu sa ma decid deoarece memoria e usor deformata, denaturata.
Ma surprind in ipostaza in care ii sorb fiecare cuvant, ma prefac fascinata de sirul celor spuse de el si caut sa ii intalnesc cat mai des si sa ii sustin cat mai mult privirea.
Clipele se schimba, din nou pe nesimtite si acum el pare distant, absent.
Interesant cum insusi faptul ca observ obiectele este ceea ce le plaseaza pe acestea intr-o incapere. Urmeaza ca incet, incet, sa se instaureze familiaritatea, apoi obisnuinta, ca apoi nici macar sa nu le mai vad, dar nu din cauza faptului ca obiectele nu s-ar mai afla in locul respectiv; curios ca nici macar nu ma impiedic de ele - fie chiar si din greseala- deoarece am devenit mai constienta de traseul pe care trebuie sa il urmez pentru a evita "obstacole" decat de prezenta fizica a acestora din urma. E clar si incontestabil ca persoanele sunt mult mai mult decat simple obiecte, dar acest lucru nu opreste teoria sa se aplice intr-o masura destul de mare si in cazul lor.
Revenind: ma agat de franturi de amintiri in incercarea de a-ti reda conturul din dorinta de a te auzi din nou vorbindu-mi, de a-ti valorifica din nou prezenta si de a privi acei doi ochi gri de tristete, care m-au marcat si pe care ii vizualizez in fiecare clipa de tristete sau fericire.
In absenta ta, am inceput sa vad realitatea bruta din lucruri si sa simt consecintele faptelor mele. Expunerea simpla ar fi urmatoarea: te-ai retras, am plecat, iar acum am ajuns in punctul in care stau sa calculez cu ce am gresit si cat timp mi-a mai ramas pana voi atinge fundul prapastiei ce s-a format intre noi.
Sufletul mi-e chinuit de aparenta ta indiferenta si intreg trupu-mi tremura; mai ales acum cand stiu ca va trebui sa moara speranta pentru a te putea lasa in urma. De aceea vreau ca sa te mai vad o data, sa te simt din nou langa mine, si impreuna sa legam o funie de lungimea vesniciei: sa fim noi intotdeauna si pentru totdeauna.
Iti solicit ajutorul deoarece singura nu pot cuceri lumea.
Sunetul ploii ma injunghie cu amintiri; ti-l trimit si tie ca sa-ti dea in dar zambetul preferat. Primeste-l si pastreaza-l intact, neatins de curgerea timpului. Permite-mi sa-ti stropesc ochii cu stropi de cer ca sa le trezesc dorinta.
Astept...astept sa-mi redai numele, sa ma chemi din nou...Astept sa ma lasi sa te cunosc cu nuante, cu suspine si cu flori de gheata, pe care sa le asezam intr-un cos impletit din raze de soare si petale de magnolie...
Strange-ma din nou de mana ca sa raman cu semnul tau...

the how

"...children, let us not love in word, neither in tongue; but in deed and in truth."

forget me not, forget me

Fragment:
{A uita, uitarea, perfect uman. Nimic mai putin solicitant!
...
Nu poti uita niciodata la ce ai renuntat. Ai renuntat la noi, ai renuntat la mine. Acum stiu ca nu ma vei uita niciodata... totusi, e posibil ca eu sa uit aceasta...}